Contesa Vinului, Mihaela Tyrel de Poix: viticultura românească, o avere naţională

Este cunoscută în lumea viticolă drept „Contesa Vinului” datorită faptului că a creat, a crescut şi a dezvoltat o afacere în viticultură, dar şi datorită legăturilor cu artistocraţia corsicană. În ciuda sângelui albastru, Mihaela Tyrel de Poix este o femeie de afaceri de succes, care a ajutat la construirea Societăţii Euro-Române de Vinuri de Excepţie şi pe care o conduce singură, de la moartea soţului său, contele Guy Tyrel de Poix.

De profesie, Mihaela este inginer telecomenzi feroviare. L-a cunoscut pe soţul ei Guy –  stomatolog de profesie, în 1993, când acesta a venit să investească în România. Atunci, au hotărât să lucreze împreună la deschiderea unei afaceri viticole. „Noroc că l-am întâlnit pe Aurel, care se pricepea la vinuri”, a recunoscut ea. Aurel Rotărescu, oenologul cramei SERVE din 1994, era şef de cramă la Dionysos când contele Guy a poposit la Ceptura. „Într-un an de zile, ne plimbasem în toate cramele care existau pe vremea aceea şi cea de la Ceptura a fost prima care mirosea a vin. Era curată, bine întreţinută şi asta se datora lui Aurel”.

Mai întâi a fost Peraldi…

Însă povestea înfiinşării cramei SERVE nu începe chiar atunci, în 1994, ci îşi are rădăcinile în povestea familiei Tyrel de Poix, familie de conţi francezi. Tatăl lui Guy, contele de Poix, a fost un investitor înnăscut. Chimist de meserie, în anii ’50, a făcut o serie de investiţii destul de exotice pentru perioada de după al doilea război mondial: într-o fabrică de film fotografic, în India, apoi într-o plantaţie de portocali, în Texas, după care într-o fabrică de vopsele, în Paris. Către sfârşitul carierei sale, şi-a adus aminte că mama lui era de origine din Corsica şi că avea un domeniu viticol de 100 de hectare în Ajaccio.

„Pentru că se plictisea, pentru că efectiv a fost un om activ până în ultimul moment al vieţii lui, a zis: Ce pot eu să fac decât să revigorez domeniul familial?”, povesteşte Mihaela.

Ajutat de soţia lui, care era de origine din Champagne şi ai cărei părinţi fuseseră proprietari de fabrică de şampanie, contele de Poix a reuşit să replanteze cu viţă-de-vie 45 din cele 100 de hectare. Aşa a luat naştere, în anii ’60, Domeniul Peraldi, care a rămas până azi o referinţă în rândul vinurilor corsicane.

În 1986, la scurt timp după ce Guy de Poix a preluat afacerea de la părinţii lui, şi-a dat seama că rolul lui acolo era foarte limitat. Echipa era formată, de dezvoltat nu mai avea ce să dezvolte, pentru că tatăl lui reuşise să planteze cele 100 de hectare cu viţă-de-vie, astfel încât Guy a urmat modelul tatălui său şi s-a gândit să investească în alte ţări.

În ’90, despre România nu se ştia nimic, „decât că are un potenţial”

România nu a fost prima alegere a lui Guy. Nici a doua, nici a treia. De fapt, a vrut să investească în Chile, ţară care, la începutul anilor ’90, era noua speranţă a lumii viticole. Numai că Chile era la 12 ore de zbor cu avionul, iar el avea trei copii de crescut, aşa că a spus pas. S-a orientat către ceva mai aproape, către Europa de Est, care începuse să fie mai aproape decât era, de când căzuse zidul Berlinului. Astfel, a rămas să se decidă între Ungaria, Bulgaria sau România. România era pe ultimul loc, pentru că despre ea nu se ştia nimic în lume. „Guy s-a documentat în Atlasul Mondial al Vinului, scris de Hugh Johnson, ediţia din ’87, iar în ’87, despre România, nu se ştia nimic, decât că are un potenţial”, îşi aduce aminte Mihaela.

De fapt, Guy de Poix a ajuns în România mai mult printr-un hazard: când s-a dus la Paris să-şi aranjeze o vizită într-una din cele trei ţări, ambasada României a fost cea mai receptivă. În martie 1993, Guy venea în România.

„Dacă o ţară funcţionează pe zăpadă de doi metri, înseamnă că va funcţiona în orice condiţii”

Guy de Poix a ajuns în România în martie 1993. Fusese sfătuit de autorităţile de la Paris să-şi amâne deplasarea din cauza viscolului şi a ninsorii, însă nu o făcut-o. Era de părere că, dacă o ţară funcţionează în condiţii vitrege, acesta era un semn bun pentru investiţia lui. Ajuns în Bucureşti, s-a îngrozit: „Nici în visele lui cele mai negre nu-şi imagina că oamenii pot trăi aşa”. A rămas impresionat de imaginea debusolantă a României post-comuniste: oameni trişti, şterşi, îmbrăcaţi în gri şi culori închise, oameni care nu îndrăzneau să se privească în ochi şi se uitau în jos. După o săptămână petrecută în România, în care nu văzuse potenţialul despre care auzise atât, nu gustase vinurile locale, şi-a dat seama că, dacă nu realiza ceva în această ţara, ar fi fost curprins de un regret pe care l-ar fi avut toată viaţa”.

Aşa a luat naştere SERVE prima companie privată de vinuri după 1989, într-o perioadă în care existau puţini producători de vin şi toţi se aflau în proprietatea statului, iar producţia fusese orientată, timp de 50 de ani, către volume mari şi nicidecum către calitate. „Cei de vârsta mea îşi aduc aminte că, acum 20 de ani, un vin bun era destinat exportului. Oferta era extrem de redusă, gusturile noastre, din lipsă de contact cu exteriorul, nu evoluaseră în aceeaşi măsură cu gusturile din Occident, deci România de acum 20 de ani avea gusturile pe care le aveau francezii în anii ’50”, spune Mihaela Tyrel de Poix.

Mihaela Tyrel de Poix l-a cunoscut pe Guy de Poix în 1993, când acesta era la al doilea voiaj. Lucra pentru avocatul care avea să-l ajute pe Guy să înceapă afacerea. Au fost parteneri de la bun început. Au pus bazele companiei, au început să importe vinuri şi au relansat Vinul Cavalerului. „De ce Vinul Cavalerului? Pentru că este curajos, este nobil şi în general, salvează ceva. Noi spuneam că salvăm viticultura românească. Se pare că, într-un fel, s-a întâmplat asta”.

Despre începuturile SERVE, Mihaela de Poix spune că „nu a fost nimic spectaculos, nu a venit nimeni cu vreun sac de bani sau cu vreo bancă în spate”. De la bun început, s-au axat strict pe producţie şi calitate, deşi au întâmpinat numeroase piedici, în special din partea autorităţilor române. Una dintre ele a fost legislaţia care, la momentul respectiv, era extrem de neclară şi rămasă în urmă faţă de realităţile economice. Au urmat privatizările, care au distrus societatea Dionysos, iar SERVE a avut un moment de cumpănă, pentru că „dacă francezul făcea Vinul Cavalerului în Ceptura, înseamnă că în Ceptura e un bulgăre de aur”. Atunci a fost momentul în care Guy de Poix şi-a dat un ultimatum de doi ani pentru a se redresa. În caz contrar, avea de gând să iasă de pe piaţa din România.

Din fericire, nu s-a întâmplat asta. În anul 2000, este construită o nouă cramă, care funcţionează şi în prezent. Apar noi vinuri şi se înfiinţează noi plantaţii, totul „puţin câte puţin, cărămidă cu cărămidă”. Anul 2011 este unul teribil pentru SERVE, este anul în care Guy de Poix se îmbolnăveşte de cancer şi dispare, iar afacerea este preluată în întregime de Mihaela. „Guy a fost motorul, iniţiatorul, mentorul. Ne-a lăsat atât de mult fiecăruia dintre noi încât reuşim să mergem mai departe şi asta este cea mai mare mulţumire pe care i-o putem adresa. Asta înseamnă o calitate deosebită a unui om: să lase în urmă oameni puternici’’.

„Vrem să arătăm că viticultura româneasca este o avere naţională”

Despre piaţa vinului din România, Mihaela de Poix este de părere că, în cei 25 de ani de la Revoluţie, s-a recuperat toată întârzierea şi că piaţa s-a dezvoltat în sensul unui consumator cunoscător, exigent, conştient de valoarea vinurilor, pretenţios în ceea ce priveşte raportul calitate-preţ, dornic de a experimenta noi gusturi, dar şi fidel produselor care nu l-au dezamăgit. Oferta s-a mărit foarte mult, iar calitatea vinurilor din prezent nu mai are nimic de-a face cu ce era acum 10, 15 ani. „Nu mai există vinuri cu defecte deloc, ceea ce până acum 10 ani, găseai în proporţie mare. În momentul de faţă, vinurile exprimă caracterul producătorului, al zonei, sunt diversificate, bine prezentate”.

Vorbind din perspectiva celor mai vechi intervenienţi pe piaţa viticolă, evoluţia acesteia este într-un sens bun. „Poate dacă ar fi să se mai umble puţin la raportul calitate-preţ, n-ar fi rău, dar trăgând linie, evoluţia din partea producătorilor, dar şi a consumatorilor este către calitate, în mod cert”.

Consumatorul a fost, de altfel, o altă provocare pentru compania viticolă, în contextul în care, acum 25 de ani, gustul şi preferinţele lui nu evoluaseră în aceeaşi direcţie cu tendinţa occidentală. „Însă aici am avut capacitatea să influenţăm evoluţia pieţei viticole, pentru că ne-am ocupat şi ne ocupăm în continuare, să deschidem porţi către cunoaşterea vinului şi a lumii viticole şi să aratăm românilor că viticultura românească este o avere naţională”.

Cu acest scop, de a aduce în atenţia opiniei publice viticultura românească, a înfiinţat Clubul Cavalerului, un spaţiu de întâlnire pentru consumatorii de vin. „Ne-am dorit să ne cunoaştem consumatorul, să aflăm ce-şi doreşte de la noi. Ceea ce, vânzând prin circuite precum HoReCa sau în retail, nu se putea întâmpla”. În cadrul clubului, se organizează întâlniri, în perioada de toamnă, pe care le denumesc „Ziua Sticlelor Deschise” şi unde consumatorii de vin, pentru că nu sunt numai clienţi SERVE, sunt consumatori de vin în general, învaţă despre cultura vinului.

„Când ai deja 20 de ani într-un business, proiectele nu se mai măsoară în cifre”

În ceea ce priveşte planurile de viitor ale SERVE, business a cărui cifră de afaceri este de 3,5 milioane de euro şi care are o producţie anuală de 800.000 de sticle, Mihaela de Poix spune că proiectele nu se mai măsoară în cifre. „Ele se măsoară în stabilitate, calitate, iar în domeniul nostru trebuie să te pregăteşti astăzi pentru ce se va întâmpla peste 10, 15 sau 20 de ani. Drept pentru care, cel mai important proiect al meu, în momentul de faţă, este succesiunea, care va avea loc peste 10-15 ani şi care trebuie pregătită încă de pe acum”.

Cât despre produse, Mihaela de Poix speră să reuşească să scoată maximum din ce se poate, dar şi să aibă forţa şi inspiraţia să reacţioneze la timp, având în vedere schimbările climatice din ultimii ani şi toate problemele cu care s-au confruntat.

„Ce pot să-mi doresc mai mult? Consumatori fericiţi!”

Sursă: www.wall-street.ro